Câteodată stau şi mă gândesc cât de norocoasă sunt de fapt. Iar când văd la televizor persoane care până acum nu au avut posibilitatea de a trăi ce am trăit eu până în acest punct al vieţii, parcă mă simt prost şi mă gândesc cum ar fi fost dacă aş fi trăit într-o asemenea familie. Cu siguranţă aş fi apreciat lucrurile altfel, toate ar fi avut o altă valoare.

Mă simt norocoasă din multe puncte de vedere. Nu pot să mă plâng că n-am. Am avut şi am ce mi-am dorit. Că nu s-a întâmplat fix în momentul când am vrut, asta e, dar mă bucură că asta mi-a pus frână la răsfăţ.  Cât despre persoane, eh, fiecare pădure cu uscăturile ei. Şi bune şi rele. Daaarrr, au fost câteva persoane care şi-au pus amprenta adânc în viaţa mea. Mi s-a deschis apetitul pentru artă, muzică (mostly old music), limbi stăine, automobile şi funcţionarea lor, ştiinţe etc. Pentru asta le mulţumesc. Nu sunt multe, dar de o mare valoare. Datorită lor, now I want to improve myself. To be better and better. Şi mereu am crezut că nimic nu este imposibil. Poţi să faci orice vrei, dacă ai curaj. Bineînţeles şi timp şi bani etc etc etc.

Dar e important ce fel de persoane întâlneşti în viaţă, cum te marchează ele, ce îţi inspiră sau ce te învaţă, dacă sunt interesate sau nu ( am putea enumera mulţi factori… dar n-are rost). Mai e şi acel gram de noroc pe care oricine trebuie să-l aibă (dacă nu, şi-l fabrică ) ).

Păcat că multe vise frumoase ale unor copii talentaţi se opresc şi ajung să se plafoneze din cauza banilor. Sunt mulţi copilaşi în România care chiar au un talent şi multora le place muzica autentică românească şi dansul. Ţin tradiţia vie şi asta e îmbucurător. Pentru asta îi apreciez, mai ales că mulţi sunt din zonele rurale ale ţării unde nu se găseşte aşa de uşor de lucru (aici referindu-mă la părinţi). Iar copiii trebuie să-i ajute la gospodărie pe mama şi tata şi pe lângă asta, merg şi la şcoală unde au rezultate bune şi-şi mai cultivă şi talentul. Iar eu stau şi practic lenevesc la oraş, şi culmea, am mai multe posibilităţi (de studiu) ca ei. Aştia abia îndrăznesc să spere să ajungă în Bucureşti la facultate, în timp ce eu sunt sătulă de oraşul ăsta haotic şi mă gândesc să plec. E mai bine pentru mine să gândesc egoist, dar când te duci în afară şi eşti marginalizat doar pentru că ai cetăţenia română, deşi tu eşti bun pe ceea ce faci, îţi vezi de treabă … am auzit şi eu destule de la studenţi, acum angajaţi.

Dar cum în România, the land of choice, in 2009, diferenţele dintre categoriile sociale sunt frapant de mari, visele copiilor sunt în consecinţă. I feel ashamed about that sometimes ! Dar degeaba mi-e mie ruşine ca simplu cetăţean când pe alţii îi doare (sau mai bine zis nu-i doare deloc)…

Câteodată aş vrea să dispar, să zbor spre locuri în care nimeni nu a mai fost, să nu mă mai aflu aici, alteori îmi doresc să nu plec niciodată pentru că aici mi-e locul, aici am crescut, aici sunt toţi cei pe care îi iubesc.

Câteodată vreau să fiu atât de veselă, să mă rup de tot şi toate, dar există ceva care îţi opreşte fericirea…

Câteodată îmi vine să plâng deşi n-am motive. Sunt mai norocoasă decât mulţi de pe lumea asta şi totuşi am motive de tristeţe.

Câteodată aş vrea să te scot din poze să fii alături de mine, să-mi spui că totul o să fie bine, să fiu liniştită în braţele tale, să mă pierd în săruturi…

Nu le poţi avea pe toate. Poţi să încerci tot ce-ţi doreşti, de la sentimente şi stări până la fapte…

Life goes on cu bune şi rele, pe un drum lin sau plin cu obstacole, trebuie să ştii ce vrei şi să lupţi. Nimeni nu te ajută din prietenie, beţe în roate vor fi la tot pasul. Mentalitatea de învingător, pe care ar trebui s-o aibă majoritatea, lipseşte.

Câteodată îmi place să privesc, să ascult, să vorbesc, să simt… fiecare pe rând.

Câteodată e bine să fii mulţumit cu ceea ce ai. Atât şi nimic mai mult. Punct.

Şi de la capăt…

Ce are atât de special Japonia faţă de alte ţări? De ce are mulţi fani în întreaga lume? (including me)

Gingăşia şi sensibilitatea exprimată literar contrastează cu duritatea clasei militare a samurailor, în ascensiune, care va conduce Japonia timp de opt secole. Într-o ţară în care tortura era ridicată la nivel de artă, privitul florilor, hanami, era o sărbătoare nu numai pentru ochi, dar şi pentru suflet.
Pe plan religios, în secolul al VI-lea d.Hr., în Japonia pătrunde budismul. Budismul marchează decisiv arta, scrierea, organizarea socială şi structurile statului.
Totuşi, japonezii nu îşi abandonează propria religie, Shinto, budismul şi shintoismul coexistând şi astăzi, într-o armonie tipic niponă.

Printre cele mai celebre simboluri ale Japoniei este muntele Fuji (Fuji-san în japoneză). De menţionat este faptul că -san nu are absolut nicio legătură cu titlul -san folosit pentru persoane (însemnând domnul, doamna). Este un vulcan situat în partea centrală a insulei principale din arhipelagul Japoniei (insula Honshu), în nordul peninsulei Izu şi la vest de Tokio. Aflat la graniţa dintre prefecturile Shizuoka şi Yamanashi,
este înconjurat de o zonă deluroasă şi iese în evidenţă prin înaltime
(3.776 m), fiind muntele cel mai înalt din Japonia, dar şi prin
frumoasa lui formă conică, simetrică. Din orice unghi ar fi privit,
muntele Fuji oferă o înfăţişare aproape neschimbată.

Prima escaladare cunoscută este cea a unui călugăr anonim din anul 663. Muntele este considerat sacru în religia şintoistă pentru că probabil primul care a escalat muntele a fost un călugăr. Din acelaşi motiv accesul pe munte era interzis femeilor până în perioada “Meiji”.
Azi muntele este unul dintre cele mai mari atracţii turistice din
Japonia, vara fiind zilnic circa 3000 de turşti pe vârf; este un munte
relativ uşor de urcat.

Ultima erupţie a vulcanului Fuji a avut loc în decembrie 1707 şi a durat până în ianuarie 1708, cenuşa şi fumul ajungând până la Tokio (numit Edo la aceea vreme).
Vulcanul Fuji, având un crater secundar cu un diametru de 600 metri
şi conţinând trei focare: Komitake, Ko-Fuji şi Shin-Fuji, se găseşte
situat pe linia de fractură cunoscută sub denumirea de „Cercul de foc
al Pacificului”, la limita dintre trei plăci tectonice: placa
euro-asiatică, placa Ohotsk şi placa Filipinelor. Este considerat ca un
vulcan activ cu o probabilitate redusă de erupţie.

O deosebită panoramă este răsăritul soarelui peste Oceanul Pacific
văzut de pe munte, pentru aceasta mulţi turişti înoptând pe munte în
corturi.
Vulcanul este considerat datorită conului său simetric unul dintre
cei mai frumoşi munţi din lume, fiind pentru pictori, poeţi o temă
preferată.

Prima reprezentare grafică a muntelui datează din secolul al XI-lea
fiind renumita operă de artă “Katsushika Hokusai” cu 36 de tablouri .

So, why Japan? Numai pentru peisaje ar fi frumoasă, deşi simbolurile sale sunt cu muuult mai numeroase…

…to appologize.

Îmi pare sincer rău că uneori, exact cu persoanele cu care ar trebui să vorbesc câte-n lună şi în stele, nu o fac. Tac. Parcă savurez momentul, când de fapt aşteptările lor sunt altele. Vor să spun cât de bine mă simt, dacă pot face ceva pentru mine.

Parcă părerea mea nu contează, când de fapt pentru toţi contează atât de mult. Iar eu tac, nu spun nimic. I’ve promised myself şi pentru binele tuturor că am să mă forţez să fiu mult mai comunicativă, am să-mi spun părerile ori de câte ori simt nevoia, să spun dacă îmi place sau nu-mi place şi muuuuulte altele.

Timiditatea e o problemă. Mulţi ani am suferit de ea, dar asta nu cred că este o scuză. Atunci când iubeşti, îţi place ceva sau nu, spui !

Îmi pare rău pentru everything !

Să fii. Să taci. Să asculti. Să accepţi tot ce auzi.

Dar trebuie să şi vorbeşti. Comunicarea e importantă, însă faptele sunt mult mai grăitoare.

Dincolo de faptul că România e o ţară cu cetăţeni “inconfundabili”, mai există şi o altă latură a ei, pe care mulţi o ignoră. Peisajele ei unice, oraşelele transilvănene care păstrează aspectul, parfumul (ca să zic aşa) medival. Unde se mai găsesc în lume, peisaje, locuri, mânăstiri, arhitectură la fel ca aici?

Drept să spun, Moldova e unică. Orice pădure are uscăturile ei, dar pe unde am fost eu a predominat bunul simţ şi bunul gust. Casele sunt foarte îngrijite, ţi-e mai mare dragul să treci prin saturile moldoveneşti de prin partea asta, Bacău, Piatra Neamţ. Drumurile, contrar aşteptărilor, au fost foarte bune şi în plus poliţia era prezentă. Camere radar la fiecare comună, mai mică sau mai mare, dovadă că s-au trezit puţin la realitate şi şi-au dat seama de importanţa respectării vitezei.

Am vizitat mânăstiri, 6 la număr: Secu, Sihăstria, Neamţu, Agapia, Văratic şi Bistriţa. Mi-au rămas ochii la mânăstirea  Agapia. Superbă ! Flori oriunde vedeai cu ochii şi ingrijite nu orişicum. În degradé. E climatul trandafirilor acolo. Mi-au rămas ochii la nişte crini imperiali albi şi galbeni extrem de frumoşi. Miros puternic chiar şi afară, în aer liber, şi aveau o cupă foarte mare. Biserica a fost restaurată în 2006 şi picturile murale aveau nişte culori intense. Cel puţin albastrul era foarte placut în veştmântul Mântuitorului. Mânăstirea are hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Există şi un muzeu unde poţi admira icoane păstrate din secolul al XVI lea chiar. Ca să nu mai spun de icoanele pictate de Grigorescu. Toţi sfinţii, în acele icoane, au feţele luminoase. Sunt de nedescris. Rămâi prost efectiv de câtă frumuseţe există şi oamenii o ignoră. Covoare din acelaşi secol, obiecte de prin altare argintate şi aurite, icoană salvată dintr-un incendiu, sunt multe de văzut. O doamnă în curtea mânăstirii a abordat o măicuţă, întrebând-o de ce nu vând flori, pentru că astfel ar face mai mulţi bani. Răspunsul a fost nu şi de ce nu e foarte greu de ghicit. Există mai multe variante de a interpreta refuzul.

Şi celelalte mânăstiri sunt frumoase, fiecare are un farmec aparte. Însă Agapia m-a atras cel mai mult (din cauză hramului, maybe!?).

Am văzut şi Ozana a lui Creangă. Acum e pod, asfalt. Mi-a plăcut să-mi imaginez cum era pe vremea aceea. N-am ajuns la casa memorială Ion Creangă, din păcate. Next time !

Cheile Bicazului… speachless. Stâncile înalte de ai impresia că se unesc deasupra şoselei. Şi vreo 2 pante în urcare pe care dacă nu eşti în viteza 1 nu ai cum să le urci, atât de abrupte sunt. Foarte frumoase. Imediat după ce treci de chei, pe dreapta se desfăşoară mândru Lacul Roşu. Singurul lac de baraj natural din România. Superb şi el cu buştenii ieşind din apă. Îţi dădea impresia că lacul nu are o adâncime mare. Sunt multe cabane şi pensiuni lângă lac, chiar şi un camping. Se poate merge cu barca pe lac. Oare cum o fi să faci slalom printre buşteni? :>

Next destination… Lacul Sfânta Ana. Lac de origine vulcanică, singurul existent în România. Ca şi peisaj, mi-a plăcut mai mult decât Lacul Roşu. Să vezi lacul în faţa ochilor şi pe langă el ridicându-se pădurea de conifere, doar erai în craterul vulcanului. Pe bune, aveai impresia că te aflii într-o ţară străină, adică în Ungaria. Se vorbeşte aproape numai ungureşte. Localităţile pe indicatoare sunt traduse în maghiară, meniurile sunt în maghiară & română. În lac poţi face baie, e amenajat şi curat. Exista mereu cineva care adună gunoaiele lăsate de alţii, chiar dacă un coş de gunoi, cu scrumieră montată, era la un pas. Existau 11 urşi acolo care s-au învăţat să vină la corturi, la mâncare. Am fost avertizaţi de pădurari să nu lăsăm mâncare în cort dacă îl mai vrem întreg. Oricum fusese depusă o plângere şi în zonă erau mai mulţi pădurari pentru ursuleţii ăştia mai obraznici.

Vremea a fost plăcută. La Cheile Bicazului am dârdâit bine de frig. Noaptea au fost în jur de 15 grade. Ploi, doar câţiva stropi, în rest am fost ocolită de nori. Pe DN1 de la Braşov spre Bucureşti a plouat, dar nu tare şi în reprize.

E frumoasă România. Foarte ! Păcat că nu ştim s-o valorificăm la potenţialul ei turistic maxim. Să mai spun că am vazut pe puţin 30 de rulote de Franţa? Şi că francezii erau impresionaţi de frumuseţile acestei patrii, aşa cum e ea, în stadiul actual? Şi că noi, românii, habar n-avem de ele, dar ni le descoperă străinii? Mie mi-e puţin jenă de asta. Să nu-mi cunosc propria patrie, măcar teoretic, şi să vină altul din altă ţară să viziteze. E adevărat că , (virgulă) calitatea serviciilor turistice româneşti e cam jos, dar cumva trebuie îmbunătăţit.

Poate când voi avea nepoţi să fie mai bine, am speranţe…

God, how I miss those times… Când mă simţeam ca în rai pentru că eram copil, nu mă preocupa nimic altceva decât să mă joc, să descopăr toate lucrurile care azi îmi par banale, să alerg, să mă murdăresc, julesc… tot tacâmul.

Mi-e dor de desenele animate. Nimic nu mă împiedică acum să le revăd, dar de’ fiind mai mare ar trebui să mă preocupe lucruri mai serioase. Mă preocupă, dar nu pot să mă abţin. Copilăria a fost aşa frumoasă şi aşa de scurtă. Mă uit mereu cu invidie (dar zâmbind) la cei mici când mă plimb prin parcuri, cum aleargă ei fără să le pese că pot da peste cineva, că se pot răni. Sunt aşa de inocenţi toţi…

Mă întristează însă că televizorul şi toate desenele animate actuale nu reprezintă decât violenţă şi monstruleţi care toată ziua se bat. Anime-urile nu sunt pentru cei sub 10-12 ani (zic eu)… îi influenţează în rău. Dacă nu se controlează numărul de ore petrecute în faţa calculatorului/televizorului, copiii inocenţi de azi vor ajunge caftangii de mâine.

Şi mi-e dor de desenele în engleză, mi-e dor de cartoon network în engleză. În curând ajungem la imbecilizare pentru că până şi cele 2-3 cuvinte spuse în Tom şi Jerry au fost dublate în română. Eu de aici am învăţat primele mele cuvinte în engleză. De aici a plecat pasiunea mea pentru limbile străine. De la nişte desene animate. Copil fiind şi pentru că eram prea mică să ştiu să citesc, aveam casete cu poveşti. Aseară am revăzut “Albă ca zăpada” în engleză pe youtube. :X I simply loved it. Mai ştiţi cântecul piticilor? Eu mi l-am amintit cu plăcere pentru că îl purtam undeva adânc în mine, datorită acelor casete (în română). De Tom şi Jerry nu mai pomenesc, sunt preferaţii tuturor. “Mulan” ( şi 1 şi 2) iar sunt nişte desene foarte frumoase. “Hercules”, “Tarzan” ….. sunt atâtea desene frumoase cu care am crescut, desene făcute prin anii 90.

I want to be a child one more time… or just for a day.

De ce atunci când suntem mai mici suntem ahtiaţi să acumulăm (aici referindu-mă la postere şi materiale cu actorul sau cântăreţul favorit) atât de multe ?

Zilele trecute am dat peste colecţia mea de postere de prin clasele aVa – aVIIIa. Când le-am găsit (uitasem complet de ele), nu mi-am putut abţine întrebarea “de ce le-am ţinut?”. De ce mi se părea aşa de cool să ai nişte postere? Am cu toţi (mai cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, care au rămas sau care au dispărut, care şi-au făcut cariere muzicale singuri sau au rămas în trupe). De ce mă interesa atât de mult ce făcea actorul X sau cântăreaţa Y ? Era viaţa ei/lui, nu a mea.

Acum, ok, îi ascult muzica, mă uit la filme, dar nu mă mai doare de ceea ce face în afara marelui (micului) ecran. Poate de când am încetat să mai cumpăr prostiile alea de reviste “pentru fete” , m-am lăsat de sporturi extreme. Şi acum găseşti în ele o modă de te doare mintea (deh, astea sunt trendurile, deşi unele sunt cât de cât acceptabile), tot felul de actori şi cântăreţi care au nimerit notele cu o melodie şi gata whoaaaaaaaaaa e cel mai tare, exclusive interview, “ai prietenă?” şi uite aşa o nulitate ajunge să aibă succes şi să i se urce la cap (ajungând în final dependent de droguri). Ce mai găseşti pe acolo? Tot felul de întrebări stupide la care săracii psihologi, în loc să trateze cazuri mai importante,  sunt nevoiţi să răspundă. Cred că stiţi la ce fel de întrebări mă refer, nu mai e cazul să dau un exemplu. Ba chiar în ultima vreme este suuuuper promovat curentul emo şi celebrităţi mari consumatoare de droguri.

Şi cum să nu te întrebi ce vor ajunge generaţiile viitoare, dacă îi vezi cu frizuri care le strică vederea, strângând materiale şi postere cu artiştii lor favoriţi (pardon, am zis artişti?! ) şi îmbrăcându-se haotic (în sensul fără o limită a bunului simţ sau a decenţei ). Dana are dreptate. Machiajul e bun atâta timp cât nu se exagerează. Ceea ce here e foarte rar. Nu înţeleg obsesia asta de a ieşi machiată din casă şi teama că vei speria dacă apari naturală. Cine e vinovatul ? Cine a creat imaginea asta about you ? …nu te supăra, frate.

Tot de prin reviste “pentru fete”, draguţele patriei învaţă arta piţipongelii. Lăsând la o parte hainele şi machiajul, li se induce un (uşor) sentiment că , cu bani reuşeşti everything şi că tot ce zboară se mănâncă. How sad!

Asta e societatea în care trăim. Ne pierdem în lucruri materiale când de fapt ar trebui să ne preocupe mai mult partea sufletească. Să ne ocupăm mai mult de cei la care ţinem.

Nu am titlu pentru postul ăsta din pricina faptului că mă simt.

Mihai Bendeac strikes again!

Până nu demult stăteam şi eu numai cu VibeFm în urechi. Dar subit, mi-am schimbat preferinţele. Acum ascult muzică. Bună! Mă plictiseşte acelaşi beat de pe Vibe (sincer, deşi acum o lună cred că aş fi dat replică oricui). Singurii care încă îmi mai plac sunt Armin van Buuren şi ATB. Atât!

Mihai Bendeac chiar are dreptate! Muzica influenţează… şi încă cum …

După sistemul Wikipedia, am descoperit azi şi o nouă enciclopedie: chickipedia.com

Aici figurează toate femeile pământului (bune sau mai puţin bune, în orice sens al cuvântului).

Interesant e că am descoperit-o şi pe domnişoara.  (ce nick! ) ).

De asemenea, si pe ea, ea, ea, ea .

Un simplu search cu “romania” sau “bucharest” şi gata.

Ce lume! ) Lipsă de imaginaţie, foaaaarrrteeee acuttttăăă !

Întotdeauna mi-au plăcut citatele. M-au inspirat, mi-au dat o stare de bine. Sunt multe care îmi plac. Câteva dintre ele:

1. Always laugh when you can. It is cheaper than medicine…
2. Count your age with friends but not with years.
3. Have the courage to live. Anyone can die.
4. In order to be someone, you must first be yourself.
5. Yesterday is history. Tomorrow is a mystery. Today is a gift. That’s why we call it present.
6. Win as if you were used to it, lose as if you enjoyed it for a change.
7. It’s good to be clever, but not to show it.
8. Quitters never win, winners never quit, but those who never win and never quit are idiots.
9. Keep life simple. It’s the only way you’ll pass half of it.
10. Always be a first-rate version of yourself, instead of a second-rate version of somebody else.

….and my favourite:

A positive attitude may not solve all of your problems but it will annoy enough people to make it worth the effort.