Vreau pe…

…cineva care să mă facă să plutesc… la care să visez non-stop… să ştie să fie serios atunci când trebuie, dar să fie vesel în tot restul timpului…

…cineva cu care să pot discuta absolut orice… să mă ajute atunci când am nevoie… care să-mi zâmbească atunci când eu sunt tristă… care să-mi spună că totul va fi bine…

…cineva care să mă ia în braţe fără să aibă vreun motiv anume şi să mă ţină strâns nedorindu-şi să-mi mai dea drumul niciodată… care se opreşte dintr-o dată pe stradă doar ca să mă sărute… care se uită în ochii mei şi înţelege rapid tot ce vreau să-i spun dar nu pot sau ce stare de spirit am…

…cineva care nu se teme să se afişeze cu mine în faţa prietenilor, ţinându-mă de mână şi care să se mândrească cu ceea ce are lângă el… care nu se teme să alerge cu mine prin ploaie pentru că se murdăreşte… care nu se teme să rişte… căruia să-i placă adrenalina… care mă surpinde cu câte ceva… care nu mă lasă sa-l cunosc dintr-o dată… care e mai misterios… care e sincer…

…cineva care să aibă iniţiativă, să mă ia de mână şi să-mi arate tot ceea ce eu n-am văzut până atunci… care să mă conducă atunci când am nevoie… care să mă lase liberă şi să fie gelos doar ca să-mi arate că ţine la mine… care să facă (uneori) lucruri pe care le urăşte doar ca să mă vadă pe mine fericită.

…cineva care crede că sufletul unei fete este mai frumos decât orice altă parte a corpului ei… care-mi spune că sunt frumoasă atunci când sunt nervoasă, plâng sau n-am niciun strop de machiaj… cineva care-mi face complimente într-un mod subtil pentru că ştie că îmi place să interpretez (doar unele…) lucrurile…

…cineva care îmi spune atunci când greşesc, unde şi cum aş putea să mă îndrept… care îmi acceptă toanele ştiind că îmi trece repede… care ştie că o relaţie e formată din 2 şi că celălalt trebuie acceptat aşa cum este: cu bune şi cu rele… care înţelege că pentru toate există un început şi trebuie răbdare pentru a construi ceva solid bazat pe sinceritate…

…cineva care îmi spune “Te iubesc” atunci când simte cu adevărat asta… care îmi dovedeşte prin fapte şi mai puţin prin vorbe că mă iubeşte… care să fie romantic din când în când…

…cineva care să danseze cu mine, chiar dacă nu ştie paşii… care să asculte o melodie şi să-şi amintească de mine… care în mijlocul unei melodii să se oprească şi să mă sărute nebuneşte… care să privească împreună cu mine răsăritul şi apusul… care-mi vorbeşte în şoaptă chiar dacă în jur este o linişte apăsătoare… care după ce a ajuns în varful muntelui ţipă că mă iubeste… care crede că nimic nu e întâmplător, crede în destin…

…cineva care îşi doreşte să treacă dincolo de ambalaj şi să cunoască o altă latură a personalităţii mele… care ştie şi-şi dă seama că sunt un caracter complicat de simplu…

…cineva cu simţul umorului… îndrăzneţ, cu imaginaţie, care să urască monotonia… care să mă recucerească în fiecare zi prin simple gesturi… care se trezeşte cu câteva minute înaintea mea doar ca să mă vadă cum dorm… care se chinuie să gătească, fie şi o banalitate, chiar dacă după aia va trebui să facem curăţenie generală…

…cineva căruia să-i placă lucrurile simple… care înţelege că tot ce este material pe lumea asta se duce… căruia îi plac copiii… care să mă facă să nu-mi pese ce marcă e maşina pe care o conduce… care să mă facă să mă simt în largul meu atunci când trebuie să mergem într-un loc de fiţe… care să mă facă să râd din orice…

…cineva care mă protejează… căruia îi pasă… care nu-mi aduce flori doar de ziua mea sau de 1/8 martie… care ţine pe birou la vedere o poză de-a mea şi/sau pe ecranul telefonului…

…cineva care-şi dă seama când a greşit grăbindu-se cu scuze şi nemaicontenind cu ele… care se fereşte să mă oblige să fac un lucru pe care îl urăsc…

…cineva cu care să mă simt în largul meu… care mă apreciază pentru ceea ce sunt şi pentru toate lucrurile pe care le fac sau le gândesc.

Prima oară…

Pentru toate în viaţă există o “prima dată”. Don’t you miss those feelings? I do.

Mi-e dor de

…primii ani de viaţă când nu ştiam decât că trebuie să mă joc, să-mi consum energia…

…prima zi de şcoală când aveam maaari emoţii şi am intrat în şcoală pe sub o coroană de flori făcută de cei mari pe un soare puternic…

…primul 10 din viaţă pentru că mi-a dat curaj să vreau mai mulţi…

…primul 4 pentru că m-a motivat…

…prima oară când am ieşit la tablă pentru că tremuram din cap până în picioare de teamă să nu mă fac de râs…

…primul meu ID…

…primii fluturi în stomac… dar şi prima dezamăgire…

…prima oară când am intrat în liceu. am crezut că e atât de mare încât o să mă pierd prin el…

…prima zi de liceu când nu-mi cunoşteam decât 2 colegi şi nu-i vedeam pe nicăieri în curte…

…prima oară când am intrat în clasă, în a9a, şi m-am simţit ca ultima fraieră cu ghiozdan în spate şi îmbrăcată în uniforma veche a liceului. eu şi încă vreo 4 colegi am intrat ultimii, restu’ lumii fiind deja înăuntru…

…primul bal al bobocilor, în a9a, pentru că am purtat rochie şi majoritatea colegilor nu m-au recunoscut…

…prima melodie house ascultată, acu’ muuuuuuult timp…

…prima oară când am stat în bancă exact cu cine am vrut şi nu m-am plictisit…

…prima oară când am urcat pe scenă să dansez. aveam nişte emoţii de nedescris şi mulţumesc lui Dumnezeu că eram mai prin spate…

…prima melodie pe care am dansat pe scenă: Aqua-Barbie Girl…

…prima oară când am dansat pe scenă în primul rând, chiar pe mijlocul scenei…

…prima oară când am înţeles ceva singură…

…prima oară când am vorbit într-o limbă străină cu cineva care habar nu avea română…

…prima oară când nu am mai ştiut ce să spun…

…prima oară când am ţinut un bebeluş în braţe de am crezut că dacă se mişcă îl scap…

…primul examen important pentru viitorul meu: capacitatea. la examenul de română m-a izbit faptul că sunt singură, pentru mine, nimeni care să mă ajute, cu o foaie de concurs în faţă de care depinde viitorul meu…

…prima oară când mi-am depăşit frica de ceva/cineva anume…

…prima oară când am reuşit să fiu sinceră cu cineva, să-i spun ce mă deranja…

…prima oară când m-am rugat din tot sufletul pentru ceva şi s-a îndeplinit…

…prima oară când am fost judecată după ceea ce sunt şi nu după notele din catalog…

…primele lacrimi din cauza cuiva…

…prima cursă de F1 vazută…

…şi lista ar putea continua…

Sunt lucruri simple, mărunte, banale, dar care de-a lungul vieţii mi-au adus fie un zâmbet, fie un pic de tristeţe… (PS:Le-am scris în ordinea în care mi-au venit în minte, de aceea sunt aşa anapoda)

Cum spuneam: Timpul are prostul obicei de a fi ireversibil.

Despre prima săptămână de şcoală… şi despre şcoală în general

Plictiseală … sau nu.

Deci nicio oră de franceză şi sunt intensiv şi ar trebui să am în jur de 4 ore, în schimb am avut 2 ore de istorie una după alta. Foarte bine, având în vedere că unora le trebuie la BAC/Admitere. But still, oraru’, sincer, a fost aiurea.

Ce-mi place programul de dimineaţă (o urare de “bine” pentru cel/cea care a lansat zvonul că a11a învaţă după-amiază). Se intră la 7 juma, se iese numai la 1 juma. 6 ore :X şi atât de mult timp libeeeerrr.

Oricum, am intrat deja în materia de clasa aXIa la mate, la fizică, engleză and many other boring stuff. Cam multe scări de urcat până să ajung în clasă, dar cum avem doar 1 oră de sport pe săptămână nu strică puţină mişcare. Colegii… eh, şi ei pe acolo, le mai simt prezenţa din când în când; fetele se duc la automatul de cafea/ceai/ciocolată caldă (mi se pare că le face pe toate 3, da’ câteodată face fiţe şi-ţi scoate banii afară, spre disperarea unora ) ), iar băieţii se strâng cu toţii la o bancă şi se joacă ceva (ce? habar n-am, deşi m-am chinuit să înţeleg; până şi japoneza mi se pare mai inteligibilă ) ). Da’ cu mp3-player-ul în urechi n-am nicio treabă. Mda, sunt dependentă de muzică, I admit. Profii până acum sunt de gaşcă. Mai departe, mai ales când va fi catalogul gata, nu se ştie ce se ascunde sub masca unui zâmbet parşiv, aparent drăguţ.

Băi ce nu-mi place sistemul ăsta de învăţământ. Adică de ce ni se bagă pe gât anumite materii de care siiiiigur nu o să avem nevoie în viaţă? Eu cred că un copil şi-ar dezvolta mai bine apetitul pentru învăţat dacă ar fi lăsat să-şi aleagă singur materiile pe care vrea să le înveţe. Şcoala ideală ar fi (în imaginaţia mea) locul unde mă duc să învăţ ce vreau eu. Toate materiile posibile şi imposibile. Păstrând cele de bază ( adică limba maternă, 2 limbi străine, matematică ) restul să şi le aleagă elevul. Dacă vrea fizică să facă fizică, dacă vrea chimie să se ducă la cursurile de chimie etc. Fiecare elev îşi alege cursurile astfel încât să aibă un anumit număr de credite, fiecare curs avănd un număr bine-definit (mai mare sau mai mic în funcţie de dificultatea lui).

Partea cu uniformele o accept datorită faptului că impune respect şi nu se mai crează diferenţe frapante între elevi. Cum am citit prin ziare că elevii de liceu abia au aşteptat să înceapă şcoala să se laude cu noile achiziţii în materie de fashion, gadget-uri etc. Spiritu’ ăsta de turmă a luat nişte turnuri aiurea, adică nu eşti bine văzut dacă nu ai haine de la Famous Brands (am dat un exemplu). Băi, sincer, am văzut o bluză drăguţă la o tarabă. M-am uitat la ea şi preţ acceptabil. A doua zi am avut treabă prin Mall. Am intrat prin mai multe magazine. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut aceeaşi bluză, aceeaşi etichetă, aceeaşi calitate, aceleaşi dungi, acelaşi model la un preţ triplat. Care e motivul?

Manualele. Din a11a tre’ cumpărate pentru că învăţământul nu mai e obligatoriu. Bun, dacă nu mai e obligatoriu de ce nu poţi să faci nimic fără diploma de BAC? De ce cine se opreşte la 10 clase nu poate să facă ceva util cu ceea ce a învăţat în toţi acei ani? … nevermind…

Ce mă amuză la elevi, la clasa a7a fumează 2 pachete de ţigări pe zi. Aş avea o întrebare… din câte ştiu oamenii se apucă de fumat ori din prostie, plictiseală ori stres. Hai, primele 2 treacă de la mine, da’ cât de stresat poate să fie un copil la clasa a7a astfel încât să fumeze atât (şi nu paie d’alea – a.k.a slim-uri – ci d’alea tari) ? “Pe vremea mea”, în clasa a7a, interesele erau altele. Nu erai considerată, ca fată, anormală dacă n-ai avut prieten şi nu te-ai sărutat cu niciunul până atunci; nu erai prost, ca băiat, dacă n-ai agăţat vreuna şi n-ai tras prima beţie. Băi şi atâta disperare în fetele astea… e frig de crapă pietrele afară şi vezi pe unele cu “mânerele” p’afară. Că deh’, you got to be sexy all the time. Atunci îţi urez multă sănătate că poate vei avea nevoie să fii sexy şi la spital peste ani. Ah, şi boite pe faţă de la 7 dimineaţa. Când or să termine unele fete cu dermatologia să trateze acneea, or să urmeze fătucile astea pentru corectare. Cine râde la urmă, râde mai bine. O lecţie foarte bine învăţată de-a lungul vieţii.

Cam asta am observat eu în 2 ani de liceu şi ceva că deh’ am început treapta superioară a liceului. Profitaţi mă de liceu cât mai aveţi timp că anii ăştia nu se întorc, deşi sincer nu-mi doresc să retrăiesc decât anumite momente din clasa a9a, a10a, like prima zi de bobocel când practic am fost izbită ( de ce am fost izbită? many things…) şi când eram în curtea şcolii tremurând de emoţie, panicată: dacă nu-mi găsesc clasa, colegii? ) Privind înapoi par naivă, dar sentimentele alea nu se mai întorc never.

” Timpul are prostul obicei de a fi ireversibil. “

The beginning (of the end)

Şi mâine începe maimuţăreala. Vaaaaiii !!!

Can’t wait (the next summer, ce credeaţi?).

So, în fiecare zi o să mă duc moca la circ. Programul e numai de dimineaţă. O să gâfâi puţin până ajung la Polul Nord unde e clasa mea acum, dar nu-i bai. Mă menţin în formă că şi aşa o să avem numai o oră de sport (din câte am înţeles). Ca să cobor în curte mai bine îmi iau o umbrelă ) (jokin’). Partea frumoasă e că sala e maaare. Mult mai mare decât o sală de clasă obişnuită. Pot să privesc în curte direct din clasă, nu mai tre’ să ies pe hol, că dacă ies pe hol mă uit fix în curtea unei mânăstiri (apropo, liceul meu e înconjurat de 3 biserici. cool, nu? ) ).

Deci mai uşor cu blogging-ul că la mate-info intensiv franceză like me, nu prea ai timp de multe. 5 ore de mate, 4 de franceză … etc. Ştiu, teroare. O să supravieţuiesc like always.

Baftă tuturor în noul an şcolar!

Speed(y Gonzales)

Iubesc tot ceea ce ţine de motor-sport, în general pe 4 roţi. Pe două roţi presupun că sunteţi de acord cu mine că este moarte curată. Îi admir sincer pe cei care au permisul pentru motoare şi ştiu să conducă bine.

Sportul rege în automobilism este Formula 1. Cine nu a auzit de septuplul campion mondial Michael Schummacher? Sau de tragicul accident de la Monza al lui Ayrton Senna?

O maşină de Formula 1 îşi merită fiecare gram. Nimic nu este în plus, cu atât mai puţin în minus. Trebuie să fii cu adevărat talentat ca să conduci maşina aceea care te “plimbă” în linie dreaptă la peste 300 km/h. Dacă ai întârziere de 1 secundă între acceleraţie şi frânare, e grav. Mecanicii şi inginerii echipei se uită strâmb la tine şi se gândesc ce-a fost în capul lor când te-au lăsat să intrii în cockpit-ul maşinii. Şi încă o chestie interesantă: omul rezistă până la de 7 ori forţa G. O maşină de F1 te solicită până la un maxim 5G.

Şi totuşi acum F1 este mult mai spectaculoasă decât acum 5 ani. De ce? Pentru că (în sfârşit) regulamentul a fost modificat astfel încât să fie promovat talentul pilotului şi nu ingeniozitatea inginerilor sau performanţa tehnologiilor implementate pe maşini. Faptul că a fost scos controlul tracţiunii de pe toate maşinile a făcut ca piloţii să derapeze mai mult şi implicit să ofere mai mult spectacol fanilor.

Maşinile au aproape aceeaşi putere (decalajul se datorează bugetului diferit al fiecărei echipe; nu se poate compara Ferrari cu Force India), toate sunt la fel, aproape aceeaşi aerodinamică (în funcţie de ingineri). O cursă pe vreme frumoasă cu soare şi cer senin este cam banală, depinde de circuit şi de motivţia piloţilor. În schimb o cursă pe ploaie arată valoarea pilotului. Dacă poţi să stăpâneşti bolidul pe ploaie la 300 la oră eşti mare. Nu sunt foarte mulţi piloţi în prezent care să aibă acest talent. Fernando Alonso şi Lewis Hamilton sunt 2 dintre cei înzestraţi cu un astfel de talent. Felipe Massa şi Kimi Raikkonen derapează dacă e pista umedă.

Lewis Hamilton este un pilot foarte bun. Jos pălăria! Îl consider urmaşul lui Schummacher sau chiar al lui Senna. Chiar acum se desfăşoară cursa de la Monza. Pista este umedă (încă, pentru că la acest moment abia s-a consumat jumătate din cursă), iar pilotul number one echipei McLaren a plecat de pe poziţia a-14-a, după un start lansat. Face o cursă incredibilă. A recuperat 2 secunde într-un singur tur şi înainte să intre la boxe pentru a alimenta era pe poziţia a-3-a (datorită faptului că mulţi au intrat la boxe pentru realimentare). Dar totuşi, de pe 14 să ajungi pe 7 în aproximativ 15 tururi… Îi înţeleg dezlănţuirea. În cursa trecută, cea de la Spa-Francorchamps în Belgia a fost penalizat cu 25 de secunde pentru că a trecut peste o şicană şi nu l-a mai lăsat pe Raikkonen să treacă în faţa sa. Am urmărit cursa şi nu mi s-a părut justă decizia pentru că Hamilton l-a lăsat să treacă, dar imediat a început atacul şi l-a depăşit pe finlandez. Şi în cursa de la Monza a trişat, trecând peste o şicană, dar ca să nu mai fie penalizat a stat cam 3 viraje în spatele celui din faţa sa (în regulament scrie că trebuie să stai cel puţin un viraj înainte de a reîncepe manevrele de depăşire).

Şi toate astea în ciuda faptului că este foarte tânar. Este abia la al-2-lea sezon în F1. Şi chiar în sezonul de debut era să câştige campionatul. L-a pierdut la diferenţă foarte mică în ultima cursă (!!!) în favoarea finlandezului Kimi Raikkonen. Echipa McLaren l-a urmărit din timp şi a tras lozul caştigător aducându-l în sportul mare. Le are şi le are bine cu viteza!

Nimic nu se compară cu o cursă de F1 pe ploaie. În faţa televizorului e una, să fii acolo e alta. Să auzi motoarele turate la maximum (cu evacuare directă!!), să trăieşti emoţia startului, suspansul intrării la boxe a favoritului ca să vezi pe ce poziţie iese, depăşiri … şi multe alte sentimente incomparabile!

Vă las să urmăriţi un spot publicitar avându-l ca protagonist pe Lewis Hamilton.

Uniforme v-a trebuit, na uniforme!

Şi în minunatul meu liceu s-au băgat uniforme. Oribile! (oricum, am înţeles de la colegii mei că a fost aleasă cea mai frumoasă dintre urâte). Ne-au chemat ieri să ni le luăm. Total haos. Niciun pic de organizare.

Să lăsăm faptul că ăia habar n-au avut să ia nişte măsuri ca lumea şi că majoritatea fetelor au primit numere ori prea mici, ori prea mari, ori fusta de un număr si pantalonul de alt număr. Dar fraţioare, tre’ să fii puţin cu capu’ încât să încurci comanda elevilor. Dai comandă de sacou, primeşti vestă. Te duci să le spui celor de acolo că ţi s-a încurcat comanda. Ţi se răspunde sec: plăteşti ce ţi se dă acum! “Bun, da’ eu n-am comandat vestă!!!!” .. Plăteşti ce ţi se dă acum!

Şi nu mi se pare normal ca cineva care e trecut pe lista ăleia că a comandat vestă, pantaloni, cravată şi fustă să plătească aceiaşi bani ca cel care e trecut cu sacou, cravată, fustă şi pantaloni. Cât de incompetent să fii?

Şi nu numai eu am păţit chestia asta …

Băi, lumii întregi îi e frică de găurile negre ce s-ar putea produce la Geneva. Îi sfătuiesc să lase generatorul deoparte şi să vină în România deoarece capul unora e plin de astfel de găuri. Înghit tot, pentru că prostia (a se citi găurile negre din scoarţa cerebrală) e molipsitoare din câte se pare. Ar ieşi şi mai ieftin.

Îmi pare nespus de rău că prostia nu doare. Unii ar merita să urle !

Ce-şi doresc femeile?

O întrebare extrem de dificilă, din simplul motiv că nu suntem toate la fel. Că dacă am fi … ar interveni haosul, rutina, plictiseala etc.

De un lucru sunt sigură. Că niciuna dintre cele cu scaun la cap nu-şi doreşte un pămpălău lângă ea. Nu înţeleg de unde vine lenea asta. În loc să te mândreşti că ţi-ai construit o carieră (singură, fără pile!), că ţi-ai cumpărat maşină din salariul propriu şi personal, că ai demarat construcţia la o casă din banii tăi… Multe fete visează la un Făt-Frumos venit pe cal cu un Audi alb să le scoată din rutină (cu caşcaval mult, evident!).

Am auzit destule fete cum se lăudau cu prietenul lor care le-a luat maşină de ziua lor de naştere, haine, inele cu jvarovschi (pietre de râu, d’astea), coliere, chestii materiale. Doar foarte puţine s-au lăudat că EL este foarte grijuliu cu ea, iubitor, tandru, romantic. Oare din cauză că sunt conştiente că un asemenea EL este o raritate în zilele noastre? Oare din cauză că şi-au dat seama că nu banii aduc fericirea într-o relaţie şi că împreună pot forma un team de succes?

Să nu mai vorbesc de bogata cultură generală pe care o au unele dintre aceste distinse doamne/domnişoare. Mereu ca scoase din cutie, au un vocabular atât de vast încât la fiecare al 2 lea cuvânt înjură exact ca un băiat (numai că ăla măcar are cu ce). Lanţuri cât mai groase şi lungi (cred că nici ăla de la ancoră nu e suficient), inele pe fiecare deget (şi-n combinaţie aur-argint), botic roz, paiete, sclipici, machiaj puternic la 12 ziua. Măi băieţi, ce vedeţi voi aşa de mişto la o fată ca cea descrisă mai sus?  … Unii sunt atât de disperaţi încât se mulţumesc aşa decât cu nimic, dar totuşi puţină demnitate nu strică…

Cum am mai spus şi prin alte articole, materialismul învinge orice. Demnitatea cuiva (a unei fete în general), este mai prejos decât puterea banului.

Visele unei fete normale (zic eu) sunt să-şi construiască o carieră, să fie apreciată pentru ceea ce face şi ceea ce este, să aibă o relaţie stabilă alături de un EL care să o respecte şi s-o iubească din cap până în picioare (atât fizic, cât şi moral), o familie fericită, o casă şi o maşină pe placul ei cumpărate din propriul buget… etc. Visele fetelor din ziua de azi e să nu fie nevoite să facă ceva vreodată, să se distreze, să cumpere multe haine, să aibe o casă şi o maşină, să viziteze muuulte ţări alături de un EL cu o moştenire uriaşă. După ce condiţiile au fost îndeplinite, EL dispare din peisaj pur şi simplu. Că doar o viaţă au şi trebuie trăită din plin.

Acu’ fiecare cu viaţa ei. Cu ce îşi doreşte şi cât de determinată e să lupte pentru propria ei imagine şi independenţă.

11 septembrie

Se împlinesc astăzi 7 ani de la prăbuşirea World Trade Center. Dumnezeu să-i odihnească pe toţi!

Fiind mică atunci, nu am conştientizat ce se petrecea cu adevărat. Toate televiziunile aveau ediţie specială cu privire la acest subiect. Intraseră toţi în direct imediat după ce primul avion intrase în primul turn. Am rămas şi eu uimită când trecând prin faţa televizorului, am văzut cum al doilea avion intră în al doilea turn. Dar ce-mi păsa mie? Abia la mult timp după, am înţeles tot ce se petrecuse.

La 7 ani după, acolo la Ground Zero, se contruieşte altceva. S-au mobilizat şi au dat tuturor o lecţie şi anume că pot renaşte din propria cenuşă. New York este oricum văzut ca un oraş unde fiecare este pentru el. Se spune că dacă reuşeşti în New York, reuşeşti oriunde.

(Vedeţi mă că se poate!? De ce în Bucureşti nu se întâmplă la fel?)

Bucureşti, probleme, Bucureşti

Se vede că se apropie începerea şcolii. Şi nu numai.

Deja traficul din Bucureşti e sufocat de pe la orele amiezii. Bine că nu mai sunt căldurile alea sufocante.

Şoferii …ca şoferii. O mână pe volan, una pe telefon, cu una schimbă viteza, asta dacă nu l-a prins lenea să posede o maşină cu cutie de viteze automată (nu sunt împotriva lor, dar numai pe unele maşini ar trebui implementată, dar deh’ e mai uşor cu 2 pedale decât cu 3). Linia de tramvai, DA, este considerată ca fiind bandă de mers cu condiţia să acorzi prioritate tramvaiului atunci când acesta se apropie. Dar parcă în România unele reguli (şi mai ales alea de circulaţie) sunt făcute întocmai pentru a fi încălcate. Ce dacă e tramvaiul în intersecţie şi aşteaptă la semafor la fel ca un şofer obişnuit? Intră pe contrasens (adică pe linia de contrasens a tramvaiului) şi siiiigur o să fii primul (care o să ajungă la spital, dacă ai <Doamne Fereşte!> “norocul” să-ţi vină tramvaiul din faţa).

Pe de o parte e bine că s-au pus borduri în sectorul 5. Merge tramvaiul mai repede. Dar pe de altă parte, nu e bine căci, cum nu există suficiente parcări, drumul e îngustat. O ambulanţă n-are pe unde să meargă, asta doar în cazul în care nu cunoaşte străzile adiacente şi să le evite pe cele aglomerate.

Bucuresti, 2008, capitală europeană. Mai are de lucrat (şi mai ales de finalizat!) multe. 10 lucruri pentru care nu-mi place deloc capitala patriei mele:

1. Locuitorii. Un pic de respect şi o doză de “azi îmi văd de treaba mea, nu mă iau de nimeni” ar fi bine-venită. Nu poţi să mergi frumos pe stradă, că eşti flancat de câţiva puştani (care probabil văd pentru prima oară în viaţă o femeie/fată cât de cât aranjată în realitate) şi te întreabă diverse (vechile şi anticele metode de agăţat, de-a dreptul răsuflate). Înţeleg tupeul, dar nu un tupeu d’ăsta nesimţit.
2. Traficul. Mult prea aglomerat. Străzi înguste. Intersecţii prost-gândite. Şi mai e şi comportamentul. Geamurile toate lăsate şi muzica la maximum îmi dă o dovadă de prost-gust şi needucare. Nimeni nu e obligat să-ţi asculte ţie muzica. Plus claxoane peste claxoane în mijlocul ambuteiajului. Unii ar merita să rămână fără permis…
3. Centrul. Adică Unirii-Universităţii-Romană. Poate dacă n-aş fi româncă m-ar încânta. Dar sunt româncă … prea multe fiţe pe centimetru pătrat în zona aceea.
4. Palmierii. Un fel de ţara arde, baba se piaptănă. În loc să se facă parcări, să se amenajeze parcuri, mai marii Bucureşti-ului (umblaţi prin lume, evident) s-au găsit să aducă palmierii din Palma de Majorca, Saint Tropez, Cannes (şi alte destinaţii exotice) în România. În loc să se promoveze tradiţia, istoria oraşului, ăştia pun palmieri. Mie una, sincer, mi-ar plăcea ca în intersecţii să văd o statuie cu vreun domnitor, rege, ceva, orice, care să reprezinte oraşul, da’ nu palmieri!!!!!!!!!
5. Dâmboviţa. Nu mă deranjează că trece fix prin centru. Dar puţină amenajare n-ar strica. Un alt gard şi poate în loc de iarba aia uscată ce creşte pe lângă, nişte flori drăguţe. Ah, şi băi, Dâmboviţa poate fi oprită pe segmente. De ce nu o curăţă nimeni?
6. Fumătorii. Fumează frate, cât te ţin plămânii, dar sunt atâtea coşuri de gunoi cu recipient special pentru chiştoace. Bune, rele, dar măcar sunt. Mă enervează când văd pe cineva aruncându-şi chiştocu’ pe jos, din maşină (“Dacă îţi arunci gunoiu’ afară din maşină, tu ce mai cauţi în ea?”). O fi trendy-flendy să stai cu ţigara în gură (mai ales femeile la volan), dar e şi mai trendy-flendy să fii curat, ecologic!!!! În alte oraşe europene ţi-e şi ruşine să arunci ceva pe stradă… (în categoria asta intră şi cei care scuipă).
7. Lucrările de (re)asfaltare (acolo unde nu e cazul), lucrările de mântuială, lucrările ale căror final se tot amână… etc.
8. Construirea de blocuri în neştire. Orice spaţiu verde e anihilat şi se trânteşte un bloc de n etaje instantaneu. Dacă cunoaşteţi cazul blocului din zona Moruzzi: acolo era un parc cu bănci unde puteai să mai stai la aer liber; acum e o maaare groapă ce va fi fundaţia unui bloc de 10 etaje (mult mai înalt decât toate celelalte din jurul lui); să mai spun şi că între construcţie şi blocul de lângă sunt mai puţin de 7 m ?
9. Parcurile. Sunt o oază de linişte, dar la fel ca şi Dâmboviţa, nu ar strica puţină amenajare. Copaci plantaţi, gazon, flori, alei şi piste de biciclişti făcute frumos (nu în bătaie de joc). Şi la fel de bine, se pot pune sculpturi de orice tip (aşa se mai culturalizează şi românu’ ).
10. A-10-a idee este inspirată de blogul Danei : o sală de concerte cu o capacitate de peste 50.000 locuri. Nu trebuie neapărat construită prin centru, că n-ai spaţiu. Dar undeva mai la margine (dar nu în zona Băneasa-Otopeni că e prea fumată. Să mai lăsăm străinii să mai vadă şi altceva din capitală).

Visez frumos?

Eu vreau să cred că o dată remediate (aproape) toate cele mai sus menţionate, turismul va creste şi Bucureşti nu va mai fi numit un oraş sufocat, plin de praf şi poluare. Însă mai întâi de toate, ar trebui schimbată mentalitatea românului. Banii nu cumpără totul, nici măcar educaţia, asta e clar! Dacă te apuci să urli după nevastă-ta în străinătate la un hotel de 5 stele, fiecare aflându-vă într-un alt capăt al hotelului …pe ceilalţi români cred că îi încearcă un puternic sentiment de ruşine şi o dau pe engleză numaidecât.

Poate peste ani şi ani de zile…

Acceleratorul de particule

E deja arhi-cunoscut faptul că mâine se va pune în funcţiune acceleratorul de particule de la Geneva. Cercetătorii speră să răspundă la întrebarea ce-i mistuie de mii de ani: cum s-a format Pământul? Optimiştii speră ca acest experiment să se desfăşoare normal. Pesimiştii cred că va veni sfârşitul lumii. Scepticii ne vorbesc de mini-găuri negre care ar putea apărea în urma experimentului şi care în timp n-ar face decât să crească, înghiţind planeta.

Cică şi Nostradamus a prezis că LHC vor face o asemenea maşinărie. Am căutat pe youtube, dar n-am rezistat să mă uit mai mult de 1 minut. Boring stuff.

La fel cum “a venit” Apocalipsa la revelionul din 2000, asa o să vină şi mâine. Şi dacă şi mâine ne dă ţeapă, o aşteptăm cu drag în 2012 (altă tâmpenie!).

2012 e un an cu semnificaţie pentru mai multe culturi. Calendarul maya se termină pe 21 decembrie 2012. Egiptenii şi ei au prezis un final tot prin 2012. Atunci omenirea va intra în a4a dimensiune. Legat de asta, s-a zis de faptul că Pământul incepe să se rotească din ce în ce mai încet. Că 24 ore din 1988 (sau pe acolo pe undeva) corespund astăzi a 16 ore efective şi că aşa s-ar explica de ce multora dintre noi nu le ajunge timpul. Acceleraţia asta se datorează cresterii “pulsului” planetei, iar pe 21 decembrie 2012 vom ajunge la 0 ore.

Până şi clarvăzătorii au spus că în 2012 se va petrece ceva straniu şi că nu mai pot vedea dincolo de aceasta barieră …

Coincidenţele sunt mari, dar n-avem decât să aşteptăm cuminţi anul 2012 să vedem dacă murim (ca in 2000 ) ).

Voi ce faceţi de sfârşitu’ lumii? )

Un amalgam de cuvinte…

Vreau să fiu departe. Foarte departe. De-par-te.

Undeva unde să nu mai văd Bucureşti-ul. Undeva unde eşti apreciat pentru ceea ce ştii, ceea ce eşti şi ceea ce oferi.

Nimic nu mai e la fel. Totul se pierde într-o ceaţă densă. Aparenţele înşeală. Prima impresie este foarte importantă. A doua şansă nu-ţi mai este oferită. Interesele predomină. Materialismul e la putere. Cât mai scump, cu atât mai bine. Bling-bling, sclipici, paiete. Haos. Se repetă într-una că frumuseţea vine din interior. Toată lumea judecă după ambalaj. Hi5. Poze în baie. Poze emo. Poze peste poze. Creier zero. Cap mare şi minte înghesuită. Eşti bun, eşti fraier. Eşti rău, eşti prost. Să fii deştept! Neah, mai bine eşti frumos şi taci. Zâmbeşti tâmp. Să nu scoţi o vorbă. Limbi străine? Engleză şi atât. Facultăţi uşoare. Bani mulţi. Maşini scumpe. Case impunătoare. Vacanţe în străinezia. Snobism. Nervi, stres, boală. Independenţă. Nimic nu se compară cu sprijinul familiei. Prieteni? Rar dai peste unul adevărat. Iubire? Mai bine singură decât într-o companie proastă. Într-o lume în care prostia conduce, rar găseşti pe cineva care să fie (aproape) aşa cum îţi doreşti. “Fata, fata, singurică, singurică?” . Dobitocism. Să citeşti o carte. Eşti luat la mişto. Să nu citeşti nimic toată viaţa: e cool. Să nu ştii să acorzi subiectul cu predicatul. Să faci praf gramatica.  Să ai maniere, eşti înapoiat. Să fii bădăran, înseamnă să fii liderul găştii. Don Juan. Multe fete trecute pe listă. Un pic de romantism te face slab în ochii celorlalţi (din păcate). Beţii. Misoginism. Dacă poţi s-o înjuri pe stradă o faci, numai ca să pari tu un mascul (care nu eşti). O şi baţi. O faci să sufere. Îi dai speranţe deşarte. Te porţi frumos cu ea (până data viitoare). Divorţ. Comunicare zero. Aşa devin copiii emo (aşa se zice mai nou la lipsa dragostei părinteşti). Internet, messenger. Jocuri. Violenţă. Eşti la calculator şi ai impresia că vorbeşti cu lumea întreagă. De fapt, eşti singur. Deschide ochii. Priveşte în jur. Numai cei curajoşi sunt deasupra. Restul doar îi invidiază pentru că n-au luptat suficient. Legea minimului efort. Lene. Penibil. Zâmbete false. Imitaţie. Lipsă de originalitate. Petreceri. Cluburi. Bamboo. Kitsch. Roz, mov, galben (toate împreună). Fiţe. Celebritate (efemeră). Muzică de calitatea aIIIa. Laudă şi minciună. Dacă ai acnee eşti privit exact ca o dacie tunată: undeva între compasiune şi râs. Primeşti remarci usturătoare: “dacă se ia?”, “cum poţi să ieşi aşa pe stradă?”. Dacă gândeşti aşa, ai probleme (grave) cu mansarda. Dacă nu, te felicit. Ai gândirea (oarecum) diferită de cea a unui bocanc. Roata se întoarce. Haine din mall ( Made in Turkey, China, Taiwan etc). Doar chiria spaţiului unde se vând obiectele/hainele face diferenţa. Ah, şi o etichetă. Care (în unele cazuri) nici măcar nu e vizibilă. Lipsă de timp. Rutină. Oboseală. Trafic supraaglomerat. Claxoane. Poluare (fonică, mai ales). Oameni care n-au auzit de căşti. Lipsă de respect. Tupeu. Elevi care “se iau în gură” cu profesorii. Chiulangii. Numărul proştilor e în continuă creştere. Numărul celor deştepţi e constant.

Unde se va ajunge?

Trăim într-o lume nebună, nebună de tot …

About stupidity

Încep cu o întrebare: de ce când avem busy icon la messenger, sau şi mai şi, idle, tocmai atunci toată lumea se găseşte să te bage în seama?

Am încercat să găsesc un răspuns la întrebarea asta, dar nu am găsit niciunul. Oare lucrurile interzise sunt mai atrăgătoare?

În ultimele zile am avut pentru căteva ore bune idle. Când m-am întors însă, aveam desktop-ul plin de întrebări care mai de care şi saluturi (care în mod obişnuit când sunt available nu existăăă!!! ). La fel se întâmplă dacă la status sunt puse standardele messengeriene, like: busy, not at my desk, be right back, stepped out. De ce atunci când vezi bine că persoana respectivă nu e la calculator o bagi în seamă? Nu trebuie neapărat să-i laşi mesaj pe messenger, că s-a inventat şi mail-ul.

Deci, dragi utlizatori de yahoo! messenger, data viitoare când vreţi să spuneţi cuiva ceva prin intermediul acestui progrămel revoluţionar, uitaţi-vă înainte la statusul lui/ei, că poate are treabă şi nu vă poate asculta of-ul saaauu nu e momentan la birou şi degeaba îl băgaţi în seamă.

Wake me up…

…when september ends.

Azi m-am trezit devreme. Foarte devreme. Obişnuită din vacanţă cu ore “matinale” pe la prânz, astăzi pentru prima oară după 3 luni a sunat alarma la ceas foooaarrteee de dimineaţă. Într-un fel, mi-a părut bine pentru că i-am văzut la TV pe Răzvan şi Dani ( care m-au făcut să nu mai stau la lenevit, ci să râd la poantele lor ). Chiar dacă acum îmi pică ochii în gură de somn, sunt bine dispusă.

Da bă, începe şcoala. ) Atâta tam-tam pentru nişte uniforme. Sunt curioasă cât le vor purta toţi. Până să ajungem să avem o uniformă stabilită, am un feeling că mai e muult. Asta dacă nu se aplică faza “n-ai uniformă, nu intrii în liceu” pe modelul Kretzulescu. Şi încă o chestie … aţi vrut să ne băgaţi muzică în pauze. Ok. Perfect de acord, cică e o metodă de relaxare, daaaaarrr se poate să fie lăsată la un volum cât de cât să pot să aud şi eu ce-mi zice ăla din stânga mea? ;;)  Şi, iarăşi dacă se poate bineînţeles, diversificaţi muzica difuzată. Băi frate, într-o zi, în fiecare pauză în toate cele 7 petrecute prin liceu, s-a băgat numai Enrique Iglesias – Push. Parcă li s-a înţepenit degetu’ pe butoane şi n-au mai reuşit să schimbe melodia. Din ziua aia, urăsc “Push” , i-am dat delete şi de fiecare dată când o aud, mă enervează la culme. Thank God că s-a inventat magicul mp3-player . Mă aştept să văd cum elevii într-o pauză or să joace hore, sârbe, în alta să danseze macarena sau menaito. Începe să nu mă mai mire nimic ).

Şi totuşi, în fond şi la urma urmei, mi-e dor de şcoală. De orele în care râdeam cu lacrimi, de faze tari de genul celei cu piuneza pe scaun ( =)))) ), de orele de mate, de sport (când toată lumea era p’afară, numai eu şi încă 4 colege eram în sală şi dansam ) a nu se înţelege că eram noi privilegiate, nu, trebuia să facem un dans pe bune. Bubu poate ne dai şi nouă filmuleţu’ ăla până când terminăm liceul, te rugăm! Mulţumesc! ;;) ).

Până atunci mai sunt 2 săptămâni. Profităm de vacanţă, cât mai e.

Enjoy ! …. Că parcă văd că după prima zi de şcoală aud: “cât mai e mă până la vacanţa de iarnă?”