Nu cu mult timp în urmă, copiii ieşeau afară şi se jucau. Fără nicio grijă, fără frica de a fi atacaţi, răpiţi, bătuţi etc. În spatele blocului sau pe uliţă, toată ziua ei stăteau pe afară şi intrau doar când era ora mesei. Cine mai ţine minte clasicele jocuri: v-aţi ascunselea, şotron, ţările ? Nu foarte mulţi, sunt convinsă. La vârsta copilariei era o plăcere să baţi toată ziua mingea sau să te joci cu păpuşelele. E adevărat că atunci nu existau prea multe parcuri, dar din păcate, acestea tind să devină o raritate o dată cu construcţii tot mai mari, mai impunătoare în spaţii mici. Nu demult, erau nişte desene … mult mai educative decât cele de astăzi (violente şi cu un limbaj pe măsură).

“Mihaela”, “Sandy Bell”, “Strumf” sunt doar câteva exemple din desenele frumoase de altădată. Astăzi vezi numai roboţei, chipuri urâte care învaţă un copil cum să fie egoist, manipulator, răzbunător şi câte şi mai câte chestii negative. Odinioară, copilului i se citeau poveşti la culcare. Astăzi nu mai are un program de somn bine-stabilit. Părintele îi face (cam) toate poftele, doar ca să nu mai ţipe (mai ales în locuri publice) şi astfel copilul devine extrem de răsfăţat crezând că totul i se cuvine (cu un mic ţipăt).

Ieri, fetiţele se întreceau în tot felul de jocuri gen “cine coase cea mai frumoasă rochiţă pentru păpuşa ei”; astăzi ele vor să se machieze de la vârste fragede. Ieri, la şcoală era competiţie între toţi colegii “cine are cele mai multe abţibilduri cu personajele din desenele favorite”; astăzi se întrec în telefoane mobile şi alte gadget-uri. Ieri, băieţeii se jucau cu maşinuţele în faţa blocului sau în curte; astăzi din cauza desenelor violente şi a filmelor, ei au un comportament agresiv şi un limbaj pe măsură (şi ce frumos e să te înjure propriul copil de faţă cu familia ta, eventual să-ţi mai aplice şi o corecţie mică pentru că nu-l mai laşi puţin în parc).

Ieri, copiii ascultau cântece pentru vârsta lor; astăzi se ascultă RBD care nu constituie un exemplu bun pentru ei. Ieri se jucau afară din casă; astăzi sunt tot mai fascinaţi de calculatoare şi internet petrecând mult timp în faţa lui. Ieri aveau parte de toată dragostea părintească de care aveau nevoie; astăzi lipsa părinţilor îi determină pe unii să devină emo (sau pe româneşte să se închidă în ei şi să nu mai socializeze aşa uşor, încercând să atragă atenţia prin altele: freză, vestimentaţie etc).

Şi lista acestor frapante diferenţe poate continua…

E oare bine că:

• ne-am tehnologizat atât? (e un rău necesar, ştiu)
• că în loc să ne concentrăm atenţia asupra unei dezvoltări armonioase a copilului, îl lăsăm să se uite cu orele la desene animate agresive?
• în loc să explicăm copilului clar de ce nu are voie să facă pe aia şi pe aia, îl “potolim” cu o palmă sau cu un sec ” eşti prea mic să înţelegi”?

• atunci când suntem între prieteni nu ne mai controlăm limbajul şi copilul (chiar dacă pare că nu este atent, prinde repede tot) îţi trânteşte “una de dulce” exact când te aştepţi mai puţin?

Şi totuşi cei 7 ani de acasă contează extrem de mult în educaţia oricărui copil. Contează la fel de mult şi sprijinul acordat lui la şcoală. Ideal ar fi să-i păstrăm inocenţa cât mai mult timp. Eu aşa cred că este mai bine.